Who Cares

Sunt un nimeni si asta ma face o persoana foarte importanta. Ideea de "Traieste sanatos!" ma omoara. Daca n-as fii insomniac n-as putea sa dorm linistit.

Mi-e foarte greu s-o iau pe calea usoara. Ma sperie faptul ca nu am nici o frica.

Daca vroiam sa ma intelegi nu mai vorbeam cu tine. Sunt constant de schimbator. Urasc tot ceea ce-mi place.

Citez " Toata lumea vrea sa fie cineva, dar nimeni nu vrea sa fie el insusi. "

Ray Charles

Vreau sa pun clipu asta live de la Ray pentru ca-i foarte tare.

Seceta

Cald, cald, cald foarte caaald! O sosea pustie, de-o parte si de alta camp. Seceta. Campul e galbui, arata de parca mai are doar putin pana o sa inceapa sa arda. Pustiu, mai trece cate o masina din cand in cand, geamurile inchise ermetic, aer conditionat. E drumul spre mare.
Aglomeratia pare a fi ceva uitat de mult, campurile inverzite sunt ca si cum n-ar fi existat. Cum au vazut ca seceta dureaza, si dureaza, ca aerul devine mai greu de respirat, majoritatea s-au carat pe la rude prin Franta, la cules de capsuni in Spania, la zugravit in Italia, au mai ramas doar cei legati de casa unde au trait o viata intreaga si cei saraci lipiti pamantului, care nu au unde sa plece. Plaja alta data plina, e acum aproape goala, terasele zgomotoase sunt acum doar niste ziduri cu un acoperis si un lacat, cateva tarabe cu suveniruri, doua-trei chioscuri cu racoritoare si apa si cam atat. In schimb, tigancile, neobosite, cu namol, banane si piatra ponce au ramas la fel. Nu par afectate de caldura, umbla cat e ziua de lunga de la un capat al plajei la altul si tipa din toti bojocii “Naaaaaamol, banane, piatra ponce, aveeeem!”, desi sunt doar o suta de turisti pe toata plaja. De altfel, si copiii au ramas la fel, inca se bucura de valuri si alearga nestingheriti pe plaja, acum ca nu prea au pe ce prosoape sa calce. Hoteluri au mai ramas cateva, personal mai putin, cameristele, chelnerii si bucatarii au plecat in Anglia, au mai ramas cativa, angajati fideli. Astfel, dupa un sejur petrecut la mare, te intorci aproape obosit de atata liniste si tristete, pe un drum pustiu, cu camp galben de-o parte si de alta, esti singur pe sosea, asculti melodii vesele si mergi, mergi si ti se pare ca nu se mai termina. Singura constructie in campul asta, este cocioaba unui mos, fost paznic, de fapt, si acum se crede paznic, desi nu mai are ce pazi, pazeste pamantul, de parca ar vrea cineva sa-l fure. Strasnic om, obrajii rosii de la soare, parul si mustata albe, palarie din paie, cam jerpelita, camasa ingalbenita de vreme, peticita din in, pantaloni din denim, albastrii, uzati si niste cizme maro, din piele cum au cowboy-ii din filmele americane, aduse din America omul caruia ii pazea culturile atunci cand soarele era mai bland cu pamantul si cand cerul permitea si cate o ploaie. Nea’ Fane cum il stie tot satul, n-are familie, sotia si copiii s-au imbolnavit toti de hepatita si au murit, pentru ca, n-au avut bani de tratament. Pe vremea aia, nea’ Fane canta la nai, dar castiga bani putini, mai muncea cu ziua pe la oameni, da tot nu reusea sa plateasca tot ce era nevoie. Cand i-a murit familia, s-a angajat la ferma ca paznic pe camp.. si-a incropit o cocioaba si-i petrecea acolo primvara si vara, iar prin toamna se intorcea in sat. N-a mai cantat la nai, a devenit ursuz, nu prea iesea din casa, mergea doar la biserica, cimitir si la bacanie sa-si ia cele trebuincioase pentru casa. Ii placea sa fie paznic, prinsese cativa hoti, patronului ii placea de el, treaba mergea...
Acum a ramas fara singura ocupatie care ii dadea motive sa se trezeasca dimineata, sta toata ziua tolonit pe prispa cocioabei si se uita la cer, doar, doar o ploua si s-o intoarce americanul, si toate or reveni la normal.